,,Eu cu cine socializez?” parafrazând expresia celebră și aducând-o în prezent, e corect să concluzionăm că atunci când dăm like-uri, comentăm, o distribuim, ,,votăm” cu o parte a internetului. Ca în viața reală, nici în cea virtuală nu am căutat apartenența la un grup, care uneori se dovedește a fi ,,haită” dacă faci un pas lateral. Si nu din aroganță pentru că m-aș crede deosebită, dimpotrivă, cred că dintr-o încăpățânare autodistructivă, că pot și singură. Urăsc să cer ajutor, să fiu vulnerabilă, pentru că dacă am învățat ceva în cei 62 de ani, am învățat că nimic nu e necondiționat, nici colegialitatea, iubirea, prietenia…relațiile. Spunem că suntem specie evoluată pentru că suntem capabili de empatie, de sentimente,,umane”, dar să fim serioși, procentual, animalele își abandonează rar puii sau pe cei în vârstă, doar dacă nu se mai pot întreține singuri, sunt specii care fac pereche pe viață, noi avem divorțul și nu zic că nu e bine, altfel ar fi mai multe cazuri de violență domestică. Dar nouă, oamenilor, ne place să inventăm cuvinte pentru ceea ce ne imaginăm că ar putea fi: inteligență emoțională(și nu e doar una, e câte una pentru fiecare tip de abilitate):))), empatie, dezvoltare personală, motivațională, coach, mentoring…Doar imaginația ne deosebește de celelalte specii din copacul lui Darwin și nici de asta nu sunt convinsă, că doar și ,,Androizii visează oi electrice?”

Pentru că nu mă pot bucura de plajă, mare și soare, citesc, mă uit la filme, revizuiesc documente pentru viitorul an școlar. Ultima carte citită,,Inginerii haosului” de Giuliano da Empoli, este o scurtă istorie a manipulării realității, adevărului obiectiv prin intermediul tehnologiei, a mesajului care divide, cum datele personale schimbă alegeri prin profilare. Așa am ajuns să-mi închid pagina de facebook, nu pentru că mi-ar ,,fura” datele personale, la care oricum avea acces din momentul în care mi-am dat acceptul și am făcut pagina, ci pentru că facebook m-a profilat ca fiind irelevantă. Irelevanții sunt interesanți pentru că încă nu sunt de partea nimănui. Nu dădeam like-uri, nu comentam pe pagini controversate, nu postam mesaje de hate, așa că primeam pe flux rețete de prăjituri, că doar am peste 60 de ani și ar trebui să fiu mai specialistă ca jamila în ale bucătăritului, postări ale paginilor de matrimoniale, pentru că nu eram prietenă cu soțul pe facebook și păream singură, chiar dacă la date scria căsătorită, așa că au început să mă bombardeze cu postări ale gurului, georgisme, șoșoaca și alți oportuniști din politica extremistă. Pentru că acesta este algoritmul rețelelor sociale, trebuie să alegi o parte, dacă nu, încearcă până iei atitudine sau ștergi profilul cum am făcut eu după 17 ani. Neutralitatea elevțiană nu există pentru Big data. Nu-mi lipsește, dar am momente când uit și iau telefonul să mă uit după știri. Fragment din carte:

Încă din Evul Mediu, Carnavalul oferă poporului ocazia de a răsturna, în mod simbolic și pentru o perioadă de timp limitată, toate ierarhiile insituite între putere și cei dominați, între nobili și oameni de rând, între sus și jos, între rafinat și grosolan, între sacru și profan. În acest climat, nebunii devin înțelepți, regii – cerșetori, iar realitatea se confundă cu fantezia.O răsturnare simbolică, încheiată aproape întotdeauna cu alegerea unui Rege, ca substitut temporar al autorității în funcție.Nu trebuie să ne mirăm așadar dacă frontiera dintre dimensiunea ludică și dimensiunea politică a Carnavalului a fost mereu fragilă. O atestă numeroasele episoade în timpul cărora sărbătoarea s-a transformat în revoltă, ba chiar a generat adevărate masacre, ori de câte ori oamenii din popor nu s-au mulțumit să-i destituie pe cei puternici pentru a râde de ei, ci au încercat să-i asasineze cu adevărat. Nici nu-i de mirare că această sărbătoare a fost abolită mai peste tot, inclusiv la Roma, imediat după Revoluția Franceză, de teamă să nu se producă o contagiune. În
Franța, iacobinii înșiși au suprimat Carnavalul, mergând până la aplicarea pedepsei cu moartea celui care ar fi avut îndrăzneala să se deghizeze. „Este o sărbătoare bună pentru popoarele de sclavi“, va spune Marat – Revoluția a realizat, cu adevărat și o dată pentru totdeauna, răsturnarea puterii, este inutil așadar să vă mai deghizați: circulați, nu e nimic de văzut aici.Totuși, niciodată, nicio putere n-a reușit să scape cu totul de Carnaval și de spiritul său subversiv. De-a lungul secolelor, acesta a încetat să mai străbată străzile, pentru a se regăsi în pamfletele și caricaturile din ziarele populare, ajungând să iasă la suprafață mai recent în satira show-urilor televizate și în invectivele trollilor de pe Internet. Dar abia astăzi Carnavalul și-a abandonat în sfârșit locul său preferat, la periferia conștiinței omului modern, pentru a dobândi un inedit caracter central, poziționându-se ca noua paradigmă a vieții politice globale…Dar, dacă Italia întrece măsura, ca de obicei, întoarcerea în forță a Carnavalului depășește cu mult granițele peninsulei. Mai peste tot în Europa, ca și oriunde în altă parte, ascensiunea populismului a îmbrăcat forma unui dans îndrăcit care dă peste cap toate regulile stabilite și le transformă în contrariul lor. Defectele liderilor populiști se transformă, în ochii alegătorilor acestora,
în calități. Lipsa lor de experiență este dovada că nu fac parte din cercul corupt al elitelor, iar incompetența lor este garanția autenticității. Tensiunile pe care le produc la nivel internațional sunt ilustrarea independenței lor, iar fake news-urile care le jaloneaza propaganda reprezintă marca libertății de gândire. În lumea lui Donald Trump, a lui Boris Johnson și a lui Jair Bolsonaro, fiecare zi aduce cu sine o gafă, o polemică, un scandal. Abia dacă ai timp să comentezi un eveniment, că acesta este deja eclipsat de un altul, într-o spirală infinită, care captează atenția publicului și saturează scena mediatică. În fața acestui spectacol, mulți observatori sunt tentați să ridice ochii spre cer și să-i dea dreptate Bardului de la Stratford-upon-Avon:„Veacul nostru-a luat-o razna!“Totuși, în spatele aparențelor tumultuoase ale Carnavalului populist se ascunde munca asiduă a zeci de spin doctors, de ideologi și, din ce în ce mai des, de oameni de știință și de experți în Big Data, fără de care liderii populiști n-ar fi ajuns niciodată la putere.
Această carte spune povestea lor.

Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu o lună dacă mi-e frică că voi muri în somn, aș fi spus nu și m-aș fi și amuzat pentru că mi se părea cea mai elegantă trecere de la atom, miliarde de celule, molecule, la praf de stele. Nu mi-a fost frică de moarte până ieri, poate pentru că mereu a fost parte din viața mea. Multe decizii ( mai multe proaste) le-am luat sub înfluența morții, a stării de ” je m’en fiche „. Nu sunt o persoană sociabilă, chiar am făcut eforturi imense să par ceea ce nu sunt, adică veselă, distractivă, că sunt interesată de soarta omenirii. Când eram mică, părinții mei erau fericiți că mă vedeau ghemuită în fotoliu cu o carte în mână, dar m-am făcut mare și lumea nu este ca în cărți. Am avut parte de o profesie minunată, datorită căreia am putut să merg mai departe în viață oricât de urâtă, grea, traumatizantă a fost. Cărțile, copiii, a treia a fost muzica. Mi-am făcut cadou o pereche de căști pe care le pun pe urechi când plec la shopping, plimbare. Se uită călătorii din microbuz la mine ca la cineva pe care nu știu în ce sertăraș să-l pună, la extravaganți, la cineva pe pastile sau încă nediagnosticat. Dar cum am spus, de mult nu mai îmi pasă ce cred ceilalți, cu excepția unei singure persoane. Este singura parte bună a vieții mele, cea frumoasă, înțeleaptă. Deci, pentru că mi-e frică să mor vara(e ziua mea), am făcut ceea ce ar face orice leoaică cu ascendent în Leu, liste. Liste cu parole: carduri, e.mail, utilități, platforme de filme. Când va veni toamna, și primul cupon de pensie, voi schimba parolele.

Nu neapărat în această ordine, dar de vreo săptămână subconștientul meu își face de cap și-mi trimite vise freudiene ca o sinteză a vieții mele profesionale: păianjeni uriași, personaje pe care le-am admirat sau detestat. Așa că am accesat psihologul de serviciu care mi-a descifrat simbolistica visului cu răbdare și empatie. La final, tot pe mine m-a felicitat, de parcă trecusem din visarea horror în realitate și doar datorită curajului meu de a povesti visul, am învins timpul, anxietățile și mă așteaptă vremuri cu cărări presărate cu petale de trandafiri. Adevărul este că,da, mi-e teamă că mă voi plictisi, că dacă nu voi face ceva care să-mi pună creierul la treabă, voi ajunge ca tanti Maria, să mă plimb de dimineața până seara de jur-împrejurul a două străzi cu mâinile la spate, ceea ce nu e chir rău, dar nu e de ajuns. E adevărat, am restanțe la citit. Acum citesc,,Inginerii haosului” de Giuliano da Empoli, un ,,must have” pentru oricine vrea să înțeleagă cum au ajuns un ,,guru” și un agresor analfabet, să fie votați doar e vorbe și orice apel la rațiune este egal cu zero.

Pentru că am schimbat mai multe prefixuri ale vârstei pe această rocă planetară, am acceptat că sunt fidelă doar dependențelor mele: fumatul, cititul, călătoriile. În rest, am trișat, chiar și pe mine m-am păcălit mulți ani că sunt o persoană sociabilă, că îmi plac oamenii, m-am păcălit că sunt fericită cu ceea ce am, sunt, cu alegerile făcute. Dar constat că mi-a plăcut să mă mint frumos mulți ani…până într-o zi când m-am hotărât să îmi fiu fidelă și să schimb ceva. De fapt, mereu am schimbat ceva. Cam la 8-9 ani am schimbat locuința, chiar și localitatea, am schimbat culoarea părului: castaniu, portocaliu, roșcat, negru, albăstrui. Mi-am schimbat stilul de îmbrăcat, mereu am fost într-o schimbare, în afară de soț și serviciu. Aici nu am schimbat nimic din comoditate. Mi-am mai luat un serviciu, chiar două pentru că am timp, mi-am mai luat un amant pentru că…motive sunt destule. Sunt o ființă care fuge, care caută provocarea și care abia după multe direcții schimbate a înțeles că toate drumurile duc în același punct sau cum spune H.D. Thoreau,,Toate lucrurile bune sunt sălbatice și libere.”

Cu Kafka la plimbare.

Dintotdeauna mi-a plăcut sa citesc. Am descoperit cărțile când aveam vreo 8 ani și bineînțeles am început cu ,,Povesti nemuritoare”, apoi colecția de legende istorice și fascinantele Legende ale Olimpului. L-am descoperit pe Balzac când eram în clasa a șaptea și toți marii scriitori francezi. Pana prin anii 80 încă mai găseai să cumperi cărți din librărie, de aceea am ,, devorat” cărțile din biblioteca tatălui meu, apoi a mătușii, am trecut la biblioteca celei mai bune prietene, o biblioteca cum rar găseai în acele vremuri și m-am împrietenit cu toate bibliotecarele. Preferam o carte în locul unei petreceri și cu greu ma convingeau sa ies din casă, doar dacă jucam 9 pietre, dacii și romanii sau alte jocuri unde îmi arătăm talentele băiețești. În liceu am avut noroc cu Irinela și frumoasa ei biblioteca unde am descoperit saga romancierilor englezi. Cărțile au fost cele mai bune prietene, mi-au spus bune și rele în discuțiile nostre, mi-au creat momente plăcute când am cunoscut oameni, care asemenea mie, iubesc cartea, aroma ei la fel de puternică precum un parfum franțuzesc. Autori preferati Isaac Asimov și Irvin Yalom.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit despre ce ma face fericită când eram mică sau adolescentă sau chiar la 25 de ani. Educația primită în familie sau la școală nu acea ca scop să fii fericit. Să fii util, să te descurci cu ce ai învățat,  să fii fericit era socratian sau ceva de genul acesta, înrudit cu morala, dar mai mult ideologic. Să fii fericit era o urare fără conținut,  nu puteai defini fericirea, ni pentru ca nu ar fi existat momente de bine, dar nu exista filozofia fericirii. I-am spus cuiva când aveam vreo 30 de ani ca nu sunt fericită,  m-a întrebat ce m-ar face fericită și mult timp am pierdut încercând sa fiu fericită luând exemple din cărțile citite: dragoste, familie, petreceri…experiențele personajelor versus ale mele. Apoi am renunțat sa mă mai gândesc la ce anume mă poate face fericită, dar am început să am curajul de a trăi fără teama că nu mă încadrez în normele moralei părintești sau a societății. Ce mă face fericită? Cafeaua de dimineață alături de țigară, sa ascult muzică în căști în timp ce merg, călătoresc, îmi plac filmele SF, oamenii cu umor, îmi plac cluburile, geologia, avioanele, hainele,parfumurile, rujurile, călătoriile. Îmi place al doilea job pentru ca îmi facilitează să cunosc medii diverse. Cred ca înveți sa fii fericit, abia când nu te mai gândești ce te poate face fericit.

Piatră lunara, Muzeul de știință, Leoardo da Vinci, Milano.

Sau socializarea versus filme, citit, plimbări. Câți mai socializam astăzi mai mult față in față decât pe Facebook, Twitter, Instagram și mai recentul Tik-tok? Din ce observ pe paginile virtuale mulți există în virtual pentru că ,,vand” ceva: imagine, cărți, promovare de produse, servicii…Pentru mine nu reprezintă socializarea, sunt mall-uri virtuale.Sa încep sa ma întreb unde-s barurile de altădată cu muzica pana dimineața când plecai la serviciu sau întâlnirile cu prieteni înseamnă să recunosc ca am devenit la fel de superficiala, neinteresată și singuratică că majoritatea, o majoritate marginalizata de evoluția tehnologiei. Telefonul este mai ,, empatic” decât medicul de familie. Dacă spun ca ma doare un deget, îmi apar sugestii de analize, medicamente, dacă înjur sistemul, primesc mail-uri cu joburi, dacă lălăi o melodie tristă, Facebook îmi sugerează bărbați singuri în apropiere. Mai avem nevoie unii de ceilalți sau doar de abonament la internet și Nerflix? Uneori simt ca nu, dar norocul meu ca pot închide ochii și vad ce iubesc. Pe tine!