Viața ca o pradă — Arta de a fi om

Aproape 3 ani au trecut de când am scris ultimul articol pe blog. Mărturisesc, am și uitat că îl am, până într-o zi când, cineva foarte curios în privința mea, m-a căutat pe Google și l-a găsit. Asta a fost acum 2 ani. Între timp, am mai revenit pe-aici, doar să mă citesc și să […]

via Viața ca o pradă — Arta de a fi om

Reclame

The Journey Begins — Ivy Poison

În ziua aceea era îmbrăcată cu rochia preferată, o rochie din voal inflorat, cu croială bărcuţă pe umeri şi vaporoasă, asemenea stării pe care o avea. Simţea că toată lumea e ai şi în acelaşi timp că nimeni şi nimic nu o poate atinge. S-a întâlnit cu el, sa meargă împreună, să viziteze biserica veche. […]

via The Journey Begins — Ivy Poison

The Journey Begins

În ziua aceea era îmbăcată cu rochia preferată, o rochie din voal inflorat, cu croială bărcuţă pe umeri şi vaporoasă, asemenea stării pe care o avea. Simţea că toată lumea e ai şi în acelaşi timp că nimeni şi nimic nu o poate atinge. S-a întâlnit cu el, sa meargă împreună, să viziteze  biserica veche. O biserică ascunsă în mijlocul naturii, cu pomi înalţi şi bătrâni, probabil, cât era şi biserica. Au ajuns în jurul orei 11 şi ştiau că au tot timpul din lume să se bucure unul de altul în peisajul de poveste. Biserica adăpostea şi un mormânt, cineva cunoscut, pentru că au aprins o lumânare. Apoi s-au luat de mână şi au ieşit. Afară se înnorase, trecuse de mult ora prânzului, iar ea îşi dorea cu patima fumătorului o ţigară, dar le pierduse. În timp ce el s-a întors să caute ceea ce se pierduse, peisajul se schimbase, pădurea nu mai părea prietenoasă, cerul aducea furtuni, iar tânăra cu rochia de voal înflorat şi-a dat seama că nu putea rămâne pe loc aşteptându-l. Era deja târziu, mai mulţi câini se auzeau dând târcoale şi lătrând în direcţia ei, aşa că s-a hotărât să plece singură şi să găsească drumul spre casă. Furtuna i-a îndreptat paşii spre un adăpost, o clădire ca o cetate, construită doar din ziduri, ca un labirint deasupra mării agitate de vânturi şi curenţi. Dar asta avea să afle abia după ce s-a rătăcit căutând drumul scurt spre casă. Cei din cetate se ,,hrăneau” cu frica noilor veniţi şi nu ar fi ajutat pe nimeni să găsească  capătul labirintului, dimpotrivă, îi aruncau în mare dacă nu se integrau regulilor cetăţii. Şi totuşi, un alt nou-venit, dar obişnuit cu astfel de labirinturi, a luat-o de mână, i-a spus să aibă încredere şi a trecut-o podeţul,ţinând-o de talie, privind unul în ochii celuilalt,  pe deasupra vârtejului, ce părea hipnotic pentru ea. O atrăgeau şi în acelaşi timp o speriau adâncimile necunoscute ale mării. Necunoscutul i-a zâmbit şi fără niciun fel de avertisment, i-a dat drumul pe toboganul vieţii ei obişnuite, cu amintirea ochilor lui arzători şi a mâinii ce inspira încredere. Era deja amiaza târzie. Soarele apunea ca după furtună, apusul imperfect după o viaţă trăită,,ca un fum de ţigară”.

Good company in a journey makes the way seem shorter. — Izaak Walton

post