Pentru că am schimbat mai multe prefixuri ale vârstei pe această rocă planetară, am acceptat că sunt fidelă doar dependențelor mele: fumatul, cititul, călătoriile. În rest, am trișat, chiar și pe mine m-am păcălit mulți ani că sunt o persoană sociabilă, că îmi plac oamenii, m-am păcălit că sunt fericită cu ceea ce am, sunt, cu alegerile făcute. Dar constat că mi-a plăcut să mă mint frumos mulți ani…până într-o zi când m-am hotărât să îmi fiu fidelă și să schimb ceva. De fapt, mereu am schimbat ceva. Cam la 8-9 ani am schimbat locuința, chiar și localitatea, am schimbat culoarea părului: castaniu, portocaliu, roșcat, negru, albăstrui. Mi-am schimbat stilul de îmbrăcat, mereu am fost într-o schimbare, în afară de soț și serviciu. Aici nu am schimbat nimic din comoditate. Mi-am mai luat un serviciu, chiar două pentru că am timp, mi-am mai luat un amant pentru că…motive sunt destule. Sunt o ființă care fuge, care caută provocarea și care abia după multe direcții schimbate a înțeles că toate drumurile duc în același punct sau cum spune H.D. Thoreau,,Toate lucrurile bune sunt sălbatice și libere.”

Cu Kafka la plimbare.

Dintotdeauna mi-a plăcut sa citesc. Am descoperit cărțile când aveam vreo 8 ani și bineînțeles am început cu ,,Povesti nemuritoare”, apoi colecția de legende istorice și fascinantele Legende ale Olimpului. L-am descoperit pe Balzac când eram în clasa a șaptea și toți marii scriitori francezi. Pana prin anii 80 încă mai găseai să cumperi cărți din librărie, de aceea am ,, devorat” cărțile din biblioteca tatălui meu, apoi a mătușii, am trecut la biblioteca celei mai bune prietene, o biblioteca cum rar găseai în acele vremuri și m-am împrietenit cu toate bibliotecarele. Preferam o carte în locul unei petreceri și cu greu ma convingeau sa ies din casă, doar dacă jucam 9 pietre, dacii și romanii sau alte jocuri unde îmi arătăm talentele băiețești. În liceu am avut noroc cu Irinela și frumoasa ei biblioteca unde am descoperit saga romancierilor englezi. Cărțile au fost cele mai bune prietene, mi-au spus bune și rele în discuțiile nostre, mi-au creat momente plăcute când am cunoscut oameni, care asemenea mie, iubesc cartea, aroma ei la fel de puternică precum un parfum franțuzesc. Autori preferati Isaac Asimov și Irvin Yalom.

Nu îmi aduc aminte să fi vorbit despre ce ma face fericită când eram mică sau adolescentă sau chiar la 25 de ani. Educația primită în familie sau la școală nu acea ca scop să fii fericit. Să fii util, să te descurci cu ce ai învățat,  să fii fericit era socratian sau ceva de genul acesta, înrudit cu morala, dar mai mult ideologic. Să fii fericit era o urare fără conținut,  nu puteai defini fericirea, ni pentru ca nu ar fi existat momente de bine, dar nu exista filozofia fericirii. I-am spus cuiva când aveam vreo 30 de ani ca nu sunt fericită,  m-a întrebat ce m-ar face fericită și mult timp am pierdut încercând sa fiu fericită luând exemple din cărțile citite: dragoste, familie, petreceri…experiențele personajelor versus ale mele. Apoi am renunțat sa mă mai gândesc la ce anume mă poate face fericită, dar am început să am curajul de a trăi fără teama că nu mă încadrez în normele moralei părintești sau a societății. Ce mă face fericită? Cafeaua de dimineață alături de țigară, sa ascult muzică în căști în timp ce merg, călătoresc, îmi plac filmele SF, oamenii cu umor, îmi plac cluburile, geologia, avioanele, hainele,parfumurile, rujurile, călătoriile. Îmi place al doilea job pentru ca îmi facilitează să cunosc medii diverse. Cred ca înveți sa fii fericit, abia când nu te mai gândești ce te poate face fericit.

Piatră lunara, Muzeul de știință, Leoardo da Vinci, Milano.

Sau socializarea versus filme, citit, plimbări. Câți mai socializam astăzi mai mult față in față decât pe Facebook, Twitter, Instagram și mai recentul Tik-tok? Din ce observ pe paginile virtuale mulți există în virtual pentru că ,,vand” ceva: imagine, cărți, promovare de produse, servicii…Pentru mine nu reprezintă socializarea, sunt mall-uri virtuale.Sa încep sa ma întreb unde-s barurile de altădată cu muzica pana dimineața când plecai la serviciu sau întâlnirile cu prieteni înseamnă să recunosc ca am devenit la fel de superficiala, neinteresată și singuratică că majoritatea, o majoritate marginalizata de evoluția tehnologiei. Telefonul este mai ,, empatic” decât medicul de familie. Dacă spun ca ma doare un deget, îmi apar sugestii de analize, medicamente, dacă înjur sistemul, primesc mail-uri cu joburi, dacă lălăi o melodie tristă, Facebook îmi sugerează bărbați singuri în apropiere. Mai avem nevoie unii de ceilalți sau doar de abonament la internet și Nerflix? Uneori simt ca nu, dar norocul meu ca pot închide ochii și vad ce iubesc. Pe tine!

Oamenii frumosi se recunosc usor, sunt cei ce pot vorbi despre ei fara retineri sau gesturi ample care incearca sa te convinga ca au universul la picioare. Oamenii frumosi stiu sa asculte si nu doar atat, stiu sa-ti raspunda in cuvinte putine si ton cald ca esti doar un om, nu Dumnezeu sa le poti rezolva pe toate. Oamenii sunt frumosi cand isi accepta partea urata, pentru ca nu-i asa, toti avem gaurile noastre negre, dar asa cum spune Nietzsche,,Daca te uiti mult timp in abis, abisul se va uita la randul sau in tine.”, trebuie doar acceptat pentru a nu-l lasa sa puna stapanire pe noi. Oamenii frumosi merg pe strada zambind incat ceilalti intorc capul si se intreaba cine-i frumosul nebun ce tocmai a trecut si le-a inseninat ziua cu zambetul. Frumusetea unui om sta tocmai in relatia pe care o are cu uratul, stie ca exista si nimic nu-i atat de urat incat sa nu aiba si parti frumoase. Un om devine frumos cand iubeste un alt om si nu se minte ca iubindu-i pe toți poate inlocui un suflet. Cand un om frumos iubeste, fluturii ii poarta aripile. Daca intalniti un om frumos, nu-i luati fluturii de la butoniera, lasati-i liberi, ei poarta iubirea.

2020-un an cât o mie de ani, așa l-am perceput eu. Un an plin cu evenimente la care nici măcar nu am putut gândi: virusul e pe locul I, bineînțeles, cometa Neowise, vizibilă la 6800 de ani, am împlinit 56 de ani, o vârstă inacceptabilă din punct de vedere mintal, dar se pare că îmi priește, Maria are un serviciu care îi place, mai puțin partea financiară, dar e realistă și știe că vor mai trece multe vapoare pe mare până va avea un salariu care să o satisfacă, o altă premieră a fost să fac educație de pe laptop, evaluări online, să repar singură ce se strică prin casă, singurul lucru, pe care nu l-am văzut ca pe o provocare, a fost grădina. În câteva luni cât am fost fără grădinar, în curtea mea, au apărut specii de plante cărora unuia cu mai puține cunoștințe decât mine, i s-au părut flori și-mi cerea să-i dau pui, semințe…dar ele erau buruieni înflorite și crescute de 2 m. Premieră în politică(pasiunea mea), un guvern de centru-dreapta, dar și surprizele alegerilor, lipsa votanților și apariția unui CARITAS politic, haurul. Știam eu sau măcar bănuiam, că sunt mulți nemulțumiți de tot și toate, dar chiar atât de mulți naivi, ori poate sunt doar teribiliști, ori neinformați, ori…nu îmi vine să le pun eticheta de proști, nu credeam că sunt. Cea mai urâtă surpriză este lipsa femeilor din guvern, parlament, cu toate că prezența fostei ministre a educației ar putea explica lipsa actuală, totuși nu scuză faptul că sunt folosite doar ca procent pe liste electorale, dar pe locuri neeligibile. Și asta mă duce la întrebarea: Ce rol au femeile într-o societate modernă, democratică, de subiect al dezbaterilor de gen sau obiect al manipularilor statistice?

Și mi-e dor de aglomerație, de serile calde, umede, tropicale, cu bancuri sexiste, mult alcool, discuții aprinse, priviri fără subînțelesuri, ca un contract de vânzare-cumpărare iluzii.

Nu voi incepe sa descriu societatea noastră inainte de aceasta ,,pauza” forțată. Cu toții cunoaștem ca in anii ’60 multi au părăsit satul și au venit în orașe pentru a pune ,,umarul” la SSMD, pentru a avea o viață mai usoara decât cea de a lucra câmpul. De la coada sapei la unghii cu gel, cam asta ar fi sinteza unei perioade de juma de secol. Din părinți muncitori, dar constienti ca fără carte nu se poate, au iesit generațiile de până în 2000. Milenialii au descoperit că poți trăi și fără carte prea multă, dar cu un telefon smart. Coronavirusul are părțile lui bune. Pe cei care au devenit dependenți de muncă, obsedați de a aduna, de a avea, le-a sugerat că trebuie să învețe să împartă. În schimb, cei care mereu au așteptat un somaj, asistență socială, vor învăța ca orice resursă are o limită? Cei din turism anunță 1 milion de șomeri, dar cei din agricultură nu au cu cine sa lucreze pământul, serele. În această vară turismul e compromis. Legea spune că primesti somaj pentru 6 luni lucrate. Cum nu au unde sa lucreze in turism, va învăța homo sapiens post coronavirus să se adapteze? Ori poate societatea, forțată fiind de context, îi va forța să se adapteze, altfel ne vom întoarce în timp ,,toți pentru unul și unul pentru toti”, underline pe unul care muncste, pentru 10 care își țipă drepturile.

Zilele acestea, cele trecute şi viitoare, de vreo doi ani încoace, scot la iveală, parcă tot ce avem mai urât: analfabetism, agramaţi, răutate, ipocrizie…şi mai pot enumera multe. Scriu acum, altfel aş vorbi singură până mă ia somnul. Ne lipseşte, nu toleranţa, pentru că pe aceasta o avem, tolerăm prea multe chiar, ne lipseşte curajul de a lua atitudine, implicarea activă( uneori chiar şi mie îmi lipseşte) acea luare de poziţie care să îi facă pe cei mai aroganţi tupeişti să înţeagă că drepturile unei femei nu sunt negociabile cu morala religioasă, că dreptul la libertatea de expresie nu este negocibil cu politicienii sau cum spune Orwell”Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.”

Recunosc că biserica are o influenţă imoral de mare asupra multora, dar tocmai datorită acestei influenţe, ar putea să se implice la nivel educaţional, nu îndoctrinar, doar pentru a câştiga adepţi şi influenţă prin frică unei pedepse într-o altă viaţă, de parcă nu am fi destul de pedepsiţi prin înmulţirea prostiei şi oportuniştilor în viaţa asta. Nu ştiu ce cred că vor obţine cei care mărşăluiesc pentru ,,viaţă”, dar ştiu sigur că statisticile arată că suntem ţara cu cele mai multe fete sub 15 ani care devin mame, iar copiii lor devin copii instituţionalizaţi. Mi se pare o cruzime să pui morala creştină mai presus de libertatea de a alege a unei femei, fete şi să arunci cu anateme asupra celor care aleg avortul, fiind conştiente că pentru o greşeală, distrug, nu o viaţă, mai multe. Educaţia sexuală poate fi unul din  mijloacele prin care se pot reduce astfel de tragedii, dar din nou, biserica se opune într-un stat laic. Uneori, am senzaţia că ne-am întors în timpurile întunecate ale evului mediu, cu baroni, popi şi ,,talpa ţării”, care transpiră să îi ţină pe boieri fericiţi. Dar ceva bun se întâmplă, festivalul DiskoTeka de la Timişoara şi cum se spune,,o dată în viaţă”, baby, hands up!

O întrebare astăzi în Dilema: Ce personaj din literatura română este cel mai sexi?

Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost că în literatura noastră, bântuită de cutumele religioase, normele morale şi cepefiste, nu găseşti personaje masculine sexi, apoi m-am certat singură şi mi-am adus aminte de idealul masculin construit de sufletul meu adolescentin, Catul Bogdan, scriitorul din Lorelei şi profesorul de care s-a îndrăgostit Luli. Cred că eram mult mai înţeleaptă la 18 ani decât la 40 şi ceva, când m-am îndrăgostit pentru prima dată. Pentru mine, dragoste la prima vedere, nu a existat şi nu cred în aşa ceva. Dorinţa poate fi, dar nu iubire. Iubirea e ca o construcţie, unde fiecare pune ce are mai bun, descoperă defectele şi dacă cei doi cred că vor rezista în timp furtunilor cu ceea ce sunt împreună, atunci este iubire. Am cunoscut un bărbat, căruia femeile îi spuneau Casanova, pentru că aşa se şi purta, ca unul care cucereşte şi apoi trece dezinvolt la următoarea femeie. Nu ştiu ce aşteptări credea el că am eu, dar inima mea nu a luat-o razna, chiar dacă toată seara a fost plăcută, am râs, aveam subiecte comune, dar pentru mine, ceva lipsea. Lipsea sinceritatea şi i-am spus. A fost mirat, deoarece femeile nu aşteptau sinceritate din partea lui, doar iluzia unei relaţii de iubire. Pot spune că mi-a fost puţin milă de el pentru că încerca să se comporte, astfel încât să nu dezamăgescă porecla, să fie la ,,înălţimea” ei. Am devenit buni prieteni, dar din când în când mă întreba dacă nu m-am îndrăgostit măcar puţin de el. M-am îndrăgostit de un bărbat, care la prima vedere, poate părea obişnuit, un trecător, dar s-a dovedit a fi ,,Catul Bogdan” al meu. Cerebral, în acelaşi timp romantic, pragmatic, dar atent, un bărbat cu mult calm şi răbdare, ceea ce mie mi s-a părut a fi cel mai sexi. Sincer, nu îmi place cuvântul, mi se pare că este ofensator chiar. Sinonimul lui, atrăgător, cred că defineşte mult mai corect, dar şi frumos, sentimentul pe care îl poţi avea pentru cineva.

Si pentru că până la el, nu ştiam de Adrian Berinde, las aici una din melodiile preferate.

 

 

Granat și sidef

degete-mpletite

ascunse  într-o scoică.